Jurnal „frust”

Nu pot dormi. Sunt treaz şi-mi simt fruntea fierbinte. Scriu, îmi este bine. Ma gândes să-mi închid blogul, toată lumea are un blog, toţi sunt agăţaţi online, fiecare pretinde la vedetismul spontan al unui Pavel Turcu. Andrei Pleşu îl caracterizează pe Dan Puric ca fiind un semidoct, afirmând că nu are cultura necesară pentru a convinge în noua (im)postură pe care şi-o asumă. Scriu haotic, la întâmplare. Dicteu automat (ascult Mozart – Piano concet în A maj.). Dar dacă Puric (bun regizor) e un semidoct, cum sunt cei de teapa mea?, doar cu câteva sute de cărţi citite (lectura nu e o garanţie). Nu sunt în stare să citesc cărţi online, Liternet-ul oferă această posibilitate. Nu merge. Nu mă pot conecta, e o lectură impoderabilă, am nevoie de palpabilitatea ce rezultă din atingerea unei cărţi. Îmi plac articolele lui A.Pleşu, de pildă – Tipuri de trecere, învăţ cuvinte noi- cilibie, imund…Mi-am cumpărat Dicţionarul Universal al Limbii Române, găsisem o ofertă pe net, la un preţ mult sub cel din librării – 99 ron faţă de 145. Sunt mândru de el! Constat că e un lexicon mai performant decât Dex-ul. Nu-mi place să scriu despre politică, e inhibant. Dar dacă ţin cont de aserţiunea lui V. Havel – politica nu e murdară, murdară o fac oamenii murdarii, sunt capabil să depăşesc acest impediment, identific un debuşeu. Limba română pusă în paranteze de Marian Lupu. Nu am cum să evit subiectul, e prea generos cu spasmele mele ideologice. Compromisul, după Lupu, înseamnă – adevărul lingvsitic pliat pe realitatea politică. Ar fi o imensă greşeală să se accepte acest „compromis”, detaliul, odată fixat în constituţie, va legitima limba „moldovenească”. În acel moment unii vor pretinde înlocuirea numelui corect al limbii de pe manualele de studiu, că doar limba moldovenească e identică cu româna. Prefer în continuare o eroare flagrantă, un neadevăr lingvistic ferm, decât o bizară formulare pernicioasă, cu repercusiuni nefaste şi imprevizibile. E absurd, ilogic, insultător, să faci afirmaţia – limba moldovenească e identică cu româna. Cum poate fi identic x cu y? Româna e identică doar cu sine însăşi, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport. Cei care animă spiritele împotriva glotonimului – limba română, vor împiedicarea următorului raţionament – vorbesc limba română, deci sunt român.

Aş vrea să citesc mai mult, dar ca şi în cazul filmelor, demersul e influenţat de buna sau proasta mea dispoziţie. Nu pot citi oricum. Am privit Underground (ma gândesc să-mi transcriu impresiile), Ţarul – cu memorabila replică din final – a gde moi narod. Mă bucură colecţia mea de carte românească, cea de la Jurnalul Naţional, azi mi-am luat Eminescu, vol.44, urmează Panait Istrati, cărţi de o calitate materială (copertă cartonată, supracopertă) şi literară demne de a fi citite şi lăsate moştenire nepoţilor într-o bibliotecă-labirint. Am terminat Întoarcerea acasă a lui Bernard Schlink, se citeşte cu poftă, lectura înaintează lesne, pagină după pagină. Aceleaşi obsesii ca în Cititorul, însă şi multe altele, vina colectivă, vina individuală, masura dreptaţii. Cum a fost posibil? Am atâtea întrebări. Am privit cele 6 episoade (Apocalypse) realizate de cei de la National Geografic, dedicate victimelor celui de-al Doilea Război Mondial. Recunosc că Hitler m-a fascinat şi m-a îngrozit în acelaşi timp, fascinaţie şi groază. Ar trebui să-mi fie ruşine?! da trebuie sa fiu sincer, cred că dacă m-aş fi născut atunci aş fi fost în tabara sa, nu în sensul ca îi aprob faptele, ci că aş fi fost o victimă certă a ideologiei promovate de el. A fost o isterie generala, e prea simplu sa spunem ca era nebun sau paranoic, sunt scene inedite in care este salutat cu entuziasm de zeci de mii de oameni. Milioane au crezut în el şi nu au fost în stare sa constientizeze că reprezintă raul. Să aruncăm antatema doar asupra lui Hitler înseamna să ne absolvim de orice vină. Cred că razboilul este de fapt recunoasterea ca răul există în noi si cateodată irumpe nemilos Cum poţi face o naţiune să te aduleze şi să te urmeze orbeşte. Milioane de oameni! Ce le-a oferit? Ce le-a promis? (azi ştim, moartea). Stramum53 ma sfătuie să caut lucrarea lui Ian Kershaw, cea mai pertinentă în acest domeniu.

Alte obsesii… Masacrul de la Katyn vs. Masacrul de la Odesa? Aş vrea să pot cuprinde cu mintea cum de a fost posibil. Nu vreau să judec şi să emit verdicte înşelatoare. Bacilul ciumei nu dispare niciodată – vorba lui Camus. Dar diabolizarea absolută a lui Adolf Hitler, aura malefica ce-i este atribuită, sunt o soluţie simplistă ce mulţumeşte pe unii şi împacă pe alţii.

Hitler, Bormann, Donitz,Goring, Goebels – soţia şi cei 6 copii „H”, Himmler, Rhomel, Hess,Ribbentrop, Raeder, Speer – cu În umbra lui Hitler…

Mi se face somn…. Mâine – Animalul Inimii- al unei proaspete „nobelese” şi poate Katyn-ul lui Andrej Wajda…nu ma grăbesc spre Avatar, îl voi privi la rece, după ce va trece valul, dacă aş putea găsi Concertul lui Radu Mihăileanu – un regizor român dând indicaţii marilor actori ruşi, cu angelica şi apetisanta „Shosanna”…

Jurnal “Moscovit” I

Acelasi an – 2006. Terminasem faculatea si nu ma puteam impaca cu gandul intoarcerii acasa. Fara sa vreau am citat unul din romanele lui Bernard Schlink. Atunci, sa fac pasul inapoi, echivala cu o infrangere, cu o recunoastere a neputintei. Nu am fost un student stralucit, chiar departe de orice performanta, am invatat selectiv si ghidat doar de criterii afective. Eram constient ca nu voi fi in stare sa prind vreun loc de masterat la buget, singura solutie valabila ramanea unul la taxa. Astfel am plecat la Moscova. Fratele meu mai mare avea un prieten stabilit de ani buni acolo, a reusit sa ia legatura cu el, sa afle ca ar avea nevoie de un “podsobnik” si in cele din urma sa-mi faciliteze accesul in acea directie. A mers cu mine pana la Chisinau, am dormit o noapte la niste vagi prieteni , a fost un pic jenant, dupa care dimineata devreme m-a petrecut la gara. Am simtit ca intru in Rusia din moment ce am calcat pe scara vagonului si un individ mi-a cerut in rusa pasaportul, era mic de statura, bondoc, cu mustatile lui Stalin, avand o burta de pinguin, ochii mici si privirea suspicioasa, de parca ar fi incercat identificarea unui potential infractor. Am un aspect total inofensiv. A urcat si fratemeu , vorbeam in romana pentru ca nici unul din noi nu stapaneste rusa, am crescut cu o aversiune (nesanatoasa) fata de rusi, ajunsesem mai dimineata, trenul era inca liber, putina galagie, asa ca mai aveam timp sa sporavaim, dintr-o data ne abordeaza o “stewardesa”, o insotitoare, ne-a luat drept romani, vorbea intr-o romana perfecta, trecuta de prima varsta, sa fi avut vreo 40 de ani, blonda, cu parul cuibarit la spate intr-un coc, cu mers sigur si cu miscari de fata tanara, zglobie. Ne-am luat ramas bun. Trenul a plecat, iar eu stiam ca nu sunt pregatit sufleteste pentru o asemenea incercare, nu aveam cu-i sa ma plang. Acum compartimentul era plin, oameni simpli, imbracati acceptabil, care se lasasera tradati inconstient doar de gentile in patratele si pungile de plastic negre, pe care scrie sincer – Chisinau, “asistate” de un calendar rezistent inscriptionat . Primisem indicatii clare: sa pastrez biletul de tren, timp de 3 zile imi va servi pe post de viza, cand ajung la vama din Breansk, sa bifez scopul vizitei “ceastnai”, daca imi cer vreo adresa, sa raspund ferm “menea tam jdiot”. Ucrainenii s-au aratat mai vigilenti, mai multe intrebari, dar in fond prin tara lor eram doar in tranzit… Nistru , Mogilev-Podolski, o scurta oprire la Kiev, din gara caruia am zarit pe o colina niste turle aurite si o statuie uriasa. Imi placea sa stau la fereastra, racoarea imi facea bine, cu cat se lasa inserarea si cu cat “urcam” spre nord, canicula isi cenzura persistenta. Trenul a prins viteza si a intrat in padure. Padurea parea ca nu are sfarsit. Un miros cunoscut de balta imi asalta simtul olfactiv, nu era decat mlastina, innegrita, maloasa. Afara copacii erau invaluiti pana pe la jumatatea inaltimii lor de o ceata laptoasa. Mi-am adus aminte ca acolo s-a filmat “Granita”, si, din spusele mamei, in timpul celui de-al doilea razboi, partizanii sabotau traseele nemtilor. Am ajuns la Moscova, in tren nu dormisem prea mult, habar nu aveam unde e peronul, asa ca m-am lasat purtat de valul multimii, doar nu s-or duce toti aiurea. M-am descurcat. Nu ma astepta nimeni. Taximetristii imi dadeau tarcoale, zicandu-mi ca pentru 500 de ruble ma duc in orice loc din Moscova. Eram in gara Kiev. Peste vreo ora si trei sferturi, l-am recunoscut pe Ion, ne-am salutat, m-a privit cu usoara ironie, m-a intrebat daca am putut dormi, evident ca am spus adevarul, iar el m-a linistit:

- Nu-i nimic mergem direct la munca…

La Moscova am inceput sa port alt nume, am devenit Sasa, pana la urma e un hipocorism nevinovat, Ion s-a transformat in Vanea, cel de-al treilea – Gheorghe – in Grisa. Luasem pentru prima data metroul, Vanea m-a atentionat:

- Fii cu ochii in patru si invata repede sa te orientezi…

Mi- a imprumutat o harta a metroului si ma tot intreba daca pricep ceva din indicatoarele agatate de pereti. Nu pricepeam nimic. Tot ce stiam eu si acumulasem pana atunci, nu-mi servea deloc. Am ajuns direct la “obiect”, am fost prevenit prieteneste sa nu ma sperii dupa ce voi fi calcat in apartamentul aflat in plin “evroremont”. Nimic deosebit, un apartament cu o camera, restaurat abia pe jumatate. Nu luasem nici vin, nici votka, baietii asteptau ceva… am deschis geanta, am scos de acolo sticla cu miere de albini, pe care mi-a dat-o fratemeu, si cele doua carti – Madame Bovary, in franceza, si Schimbarea la fata a Romaniei, i-am anuntat ca in timpul liber am de gand sa citesc, as vrea sa vad si ceva locuri marcate de istorie, si bineinteles, adevaratul mobil al plecarii mele la Moscova – sa invat rusa.

- Daca asa spui tu…, mi-a spus mirat Vanea

- Cate ore pe zi o sa muncim? Intreb dezarmat..

- Vedem noi…

Am “stat” la Moscova 1 luna si 20 de zile, dupa vreo 2 saptamani, am reusit sa ne certam, fireste din cauza banilor, de doua ori l-am anuntat solemn, cu o voce gava, hotarata, ca maine plec. Nu am dezertat. Imi treceau prin gand tot felul de idei revansarde, sa ma duc la politie si sa-i rog sa ma deporteze inapoi in Moldova, chiar sa-i denunt si pe ei.

Prima zi de munca a trecut cu bine, am “stucaturit” un perete in baie, am tras cablurile pentru electricitate si ii ajutam cu ce puteam. Seara, Vanea a primit un telefon, daduse un anunt in ziar, deci aparuse un posibil nou “obiect”. Mi-a aruncat pe un ton grosolan, grabit:

- Hai si tu mai repede, in acea clipa am constientizat ca e suparat, ii inselasem asteptarile, imi evita privirea…dupa cateva sute de metri parcursi, a cumparat un “manunchi de banane”, mai tarziu am realizat ca ori de cate ori era bosumflat, cumpara banane…

Oboseala se instalase miseleste in trupul meu, cand sunt epuizat ma dor umerii, e o durere falsa, deviata. Credeam ca seara voi dormi in acelasi apartament cu el. Nu s-a intamplat conform proiectului schitat de mine. Grisa a ramas sa-si petreaca noaptea la “obiect”, argumentandu-si decizia:

- Nu platesc chirie ca voi, nu pierd timp pe drum, deci dorm mai mult.

Cu greu isi putea aranja salteaua jos, pe betonul proaspat turnat, era un miros umed, intepator si nu iti permiteai luxul de a lasa ferestra deschisa, ca te transformai intr-o sursa de sange pentru tantari… Erau multi tantari la Moscova….

Ion m-a instiintat ca nu pot dormi la el, nu are loc deocamdata, dar a gasit un alt loc, il “tine” de doua luni, platind deja 200 de dolari….

Metroul ramanea o nebuloasa, o realitate pe care inca nu o stapaneam…

Scris de fratica II

   Noaptea trecută am visat o stea cu cinci colţuri…

    Aseară m-a sunat mama, mi-a dat o veste tristă, a murit moş Ion Şevcenco. Mi-e greu să vorbesc despre asta, întreaga mea copilărie pare a fi marcată de existenţa lui, de poveştile acestuia. El mi-a pus pentru prima dată undiţa în mână zicându-mi doar atât:     ,, fii mai şmecher decât peştele…”

    Bunul meu prieten, Andrei, îmi spune să nu fiu atît de afectat: ,, era bătrân,asta e viaţa;” mă încurajează el, cu aerul flegmatic ce îl caracterizează. Dar parcă nu e vorba doar de un bătrânel, viaţa nu poate fi atât de crudă cu cineva ce a trecut prin toate obstacolele ei cu zâmbetul pe buze; a trecut prin experienţa copilului orfan, prin foamete,prin război, prin deportări şi totuşi a rămas acelaşi, nimic nu l-a schimbat.

    Copil mic fiind, l-am întrebat cum e războiul. M-a privit trist, răspunsul a fost altul decât ceea ce eram obişnuit să văd în filme. Mi-a răspuns simplu: ,, războiul e ceva rău, când oamenii nu au ce face şi aleg să se lupte”.

    Pe piept îi atârna mereu o stea cu cinci colţuri, ceea ce îmi  întărea respectul  faţă de el. Când era în toane bune îmi permitea să mă joc cu steaua pe care niciodată nu o scotea de la piept.

    L-am întrebat cum a fost la război, câţi duşmani a omorât, ce fapte eroice a săvârşit. A zâmbit ironic, răspunsul lui a luat prin surprindere imaginaţia mea de copil.

-,, Nu am omorât pe nimeni, trăgeam pur şi simplu în aer, nu am putut să-mi asum un asemenea păcat…” Continuarea m-a zguduit, se prăbuşise întreg mitul copilăriei mele:

-,, Nu sunt un erou. Superiorii ne trimiteau orbeşte la atac, dar ce eu eram prost? Mă ascundeam mai printr-o pădurice, mai printr-un tranşeu. Chiar şi printre superiori circula deja o glumă precum că de trei ori s-a completat divizia , dar Şevcenco tot este!!!”.

    Am întrezărit în ochii lui o licărire, nu ştiu ce a însemnat acea licărire sau nu îmi mai amintesc. Tot ce ştiu e că peste cinci zile e ,, 9 mai”, un ,,9 mai” mai trist, nevictorios, fără veteranul ce a trecut prin foamete, prin război, prin deportări şi pe pieptul căruia atârna falnic o stea cu cinci colţuri…

         Fratele meu este un mic  mistificator, falsifica istoria de dragul literaturii. Nu a existat nici un Ion, ci un Petrea Sevcenco, nu purta niciodata steaua cu 5 colturi, era certaret, imbatranit, intotdeauna pus pe harta, isi alunga de acasa baba si pe ceilalti membri ai familiei, iar cel mai grav- se incapatana sa moara. Am asistat la scene grotesti, cand isi fugarea consoarta cu toporul, ea era mai sprintena. Uneori intra in “zapoi” cate o saptamana, locuia peste o casa mai la deal, avea un referen preferat, pe care il repeta pana la epuizare, haia cat putea – Averea mea! Nu avea nimic, doar saracia ii tinea de urat in fiecare zi. Baba Fingula a murit inaintea lui, s-o fi gandit ca asa e mai bine. Mos Petrea paralizase de-a binelea, ii mai duceau veciinii cate o hrinca de paine sau un pahar cu vin. S-a hotarat si mama sa-i faca o vizita, are un fin talent in a sesiza cam cat mai au de trait muribunzii, considerand ocazia oportuna, l-a intrebat despre razboi. Raspunsul lui Mos Petrea a fost peremptoriu, lipsit de orice echivoc

-         Da ce eram prost sa ma bag in fata, mai printr-o rapusoara, mai printr-un razor…

-         Superiorul ii zise : De trei ori am completat “atriadu’”, da Sevcenko tot o ramas…

Jurnal “gregar”

          Acest text Nu este scris de mine. Nu ştiu cine l-a scris şi nici nu înteleg cum a ajuns în posesia mea. Să-l fi găsit strecurat sub uşă sau în buzunarul vreunui palton? (e iarnă, totuşi) sau sunt nişte pagini rupte dintr-un jurnal anonim?!

            Mă simt cuprins de o intensă senzaţie de nimicnicenie, de o inutilitate exacerbată, de o greaţă sartriană ( sunt un impostor, escamotez adevarul, nu am citit „Greaţa”, dar folosesc sintagma). N-ar trebui, e început de an. De fapt, nu e nici un început, e doar o continuare firească, o scurgere lentă, neîntreruptă, a vremii de afară si a celei din noi. Timpul nu poate fi fracturat, e o jonglerie absurdă să-l împărţim în secunde, minute, ore, zile, săptămâni, luni, ani, decenii, secole(i), milenii. Timpul e unul – indivizibil, integru, măiestos, implacabil, nemilos, iar percepţia noastră asupra lui – e altceva – mângâierea că putem controla realitatea. Am devenit cam hirsut în ultima vreme. Pe Catia am cunoscut-o întâmplător, am intrat într-o cameră de cămin studenţesc şi cineva mi-a prezentat-o, mă prevenise că e cam urâtă şi că-mi pierd timpul. Oare ce însemna pentru el – urâtă? Pentru că îmi doream să constat contrariul, Catia mi s-a arătat drăguţă, simpatică, uşor volubilă, vorbind ca un copil ce se simte vinovat, prins asupra faptului cu pricina, zâmbind timorat cîteodată, cu o gesticulaţie gratios-molcăluţă. Mi-a plăcut. M-a surprins inteligenţa ei, vie, nu întâlnisem prea des o fată citită, am discutat vreo oră şi aveam în ea un interlocutor exigent şi foarte perspicace, mi-am dat seama ca stăpâneşte mai bine decât mine realităţile literaturii române. Contradicţia flagrantă apare atunci când o vezi întâia dată, poţi să gândeşti despre ea că e bună gospodină (iertat fie-mi cuvântul), că e harnică, ageră, adică nu afişează nici o picătură de superioritate livrescă, rămâne închisă acolo în ea – „în tăcerea propriului ei cerc”, modestă, tacută, anonimă…

Au trecut şapte luni…

Nu mi-au plăcut niciodată Duminicile, e ziua în care singurătatea, cea nefertilă, îţi intră prin toţi porii sufletului. De câte ori îi trimit mesaje, scriu numele cu „i” – Catia, deşi pronunţ la rându-mi – Catea, ea semnează întotdeuna cu „e” – Catea. Ştiu că a observat, nu mi-a spus niciodată nimic, mă intrigă nepasarea ei. Am certitudinea că nu va citi aceste rânduri…Alaltăieri am vorbit mult, nemeritat, nimerisem în ziua ei bună, mi-a recomandat, afectat, să citesc „Trei dinţi din faţă” şi „Pădurea norvegiană”, i-am promis grăbit şi umil, cu o fericire cretină, că o să le citesc. Le voi citi. După care ne-am citit poezii din Minulescu – Romanţe pentru mai târziu. Ea – mie – „Romanţa tinereţii”, eu – ei – „Romanţa noastră”, ea – mie – „Celei care pleacă”, eu – ei – „Romanţa fără muzică”. I-am lecturat şi din Ana Blandiana – „Ar trebui”, „Părinţii”. Am vorbit o oră şi 28 de minute, până mi s-a consumat creditul…

Ne este ruşine să recunoaştem că suntem mediocri, ar trebui să posedăm nişte criterii mai clare în a delimita mediocritatea, normalitatea, talentul, geniul. Azi orice fotbalist, mai acătării înfipt în „sandale”, e genial, mai toţi actorii sunt geniali, aproape toate show-urile televizate (ieftine comicării) sunt de o „genialitate demenţială”. În concluzie, suntem cu toţii geniali! Ce ne mai pricem să golim cuvintele de  sensuri, ca pe nişte pahare de pe masa unor alcoolici cu burţile secate. Aurea mediocritas? Majoritatea raspunde – mediocritatea e de aur! Şi consimt liniştiţi. Calea de mijloc e de aur! – „Nu trebuie să ne refugiem din vita activa în vita contemplativa, nici invers, ci să ne situăm între amundouă, trăindu-le alternativ, să fim în amundouă la noi acasă, să ne împărtăşim din amundouă.”(p.227) Etimologia unor cuvinte e, uneori, entuziasmantă: păgân, ştrengar, muncă, a învăţa. Ce sensuri primare au ascuns aceste cuvinte odata? Am în faţa ochilor un pasaj din H. Hesse (Jocul cu mărgelele de sticlă, tradus iniţial – Jocul perlelor de sticlă) – revelator, convingător…

            „Pe drumul lung de la peşte, pasăre şi maimuţă până la animalul belicos al timpurilor noastre, pe drumul acesta lung, la capătul căruia sperăm să devenim oameni şi zei, noi cei „normali” ne-am împins înainte, din treaptă în treaptă. Dimpotrivă, normalii au fost dintotdeauna conservatori, preferând zonele sănătăţii şi al lucrului verificat. Unei sopârle normale nu i-ar fi trecut niciodată prin minte  să încerce să zboare. O maimută normală nu s-ar fi gândit nicicând să-şi părăsească adăpostul din copaci şi să meargă în două picioare pe pământ. Cel care a încercat mai întâi acest lucru a fost fantastul, visătorul, individualistul, poetul şi inovatorul din rândul maimuţelor normale. Normalii sunt, după părerea mea meniţi să păstreze forma existentă, un mod de viaţă, o rasă, o specie, s-o protejeze şi întărească pentru a se asigura pe ei înşişi. Fantaştii, în schimb nu se dau înapoi să facă salturi, să viseze negânditul, pentru ca, cine ştie, într-o bună zi, peştele să devină animal de uscat, iar maimuţa – om.”

            Orice text îl scriu mai întâi în cap, câteva zile, îl „obosesc” intermitent acolo, ocrotindu-l de intemperiile nefaste ale cotidianului, când iau pixul în mână – totul se volatilizează dintr-un reflex malign. Cuvintele fug de mine, ciuma le alungă…Proscrişii sunt taciturni…Uneori sunt şi versatil, îmi displace. Aş cumpăra cuvinte, dacă ar fi de vânzare, asemenea poetului imaginat de Angelopoulos. Da, sunt un mediocru, dar în sens nobil, aşijderea unui „brav copil răsfăţat al vieţii”.

                           

                                   Necunoscuta care se vindea

                                   De data asta, nu mai era Ea

                                   Era doar vechea fotografie

                                   Pe care mi-o dăduse-numai mie!

                                   Şi-acum,

                                   Cred c-aţi ghicit cine era

                                   Necunoscuta care se vindea

                                   Era chiar tinereţea mea…

 

Catia are ochii verzi şi uşor apropiaţi, acest detaliu mi s-a părut semnificativ, dar în cele din urmă verdeaţa conteaza, apropierea mai puţin. E de pe malul Nistrului, eu sunt de pe cel al Prutului. „Nistru trece prin grădina mea” mi-a repetat nonşalant de câteva ori şi „sunt o bună înotătoare”, dar „asta-i partea a doua” – o replică la care recurge frecvent, un tic verbal, această a „doua parte” niciodată nu este dezvăluită, rămâne în penumbra vorbelor. Catia e iluzoria „Rusoiaca”, eu un „Ragaiac”  rătăcit şi deconcertat, căci am privit spre alte zări, într-o direcţie iremediabil opusă, spre Prut. Daca Freud ar fi in viaţă, mi-ar face plăcere să-l servesc cu un ceai şi să-i strecor câteva întrebări, ce mă frământă pe mine şi nu-i  pot găsi o explicaţie logică şi imediată. De ce un lucru mult râvnit, odată însuşit, nu te mai bucură? De ce orice realizare înfăptuită îţi anchilozează bucuria? De ce când sunt aici vreau acasă şi viceversa? Paradisul pierdut…

          Când eram mic îmi plăcea să mă joc, panoplia noastră de jocuri înregistra –

„de-ampuşcata”,  bineînţeles ne împărţeam în ruşi şi nemţi/fascişti/friţi, făceam rolurile pe rând ca nu cumva să se simtă vreun „ostaş” nedreptăţit că i se bagă pe gât, prea des, o identitate nedorită, aveam şi arme corespunzătoare, nu întâmpinai prea mari dificultăţi să găseşti o „creangă cu mânere” sau un „pistol rădăcină”. Ce era frumos în jocul nostru?! Nimeni nu murea niciodată! Tot să-l joci!

„baba-oarba” – îmi plăcea şi acesta, da nu ştiu cum se face că mergea mai bine jucat cu fete. Jucat doar de băieţi nu avea farmec. Un pic din chiuitul strident al fetelor antrena mai multă emulaţie. Apăreau şi rivalităţi. Oricum, pe atunci fetele erau nimfete – unde e Nabokov sa ma audă?

„znamia” – ca să-l practici se cerea imperios o participare mai numeroasă, o prezenţă consistentă. Era un joc mai mult oficial, organizat cu diverse ocazii, jucat de noi era interesant. Ingheţatul şi dezghţatul, furatul „znamiei”(un tricou sau o cămaşă) ofereau suficiente ocazii de amuzament şi de încurcătură dorită.

Mai aveam un joc, nu era un joc propriu-zis, un vecin, Badea Valera, ne facea zmeie – hârtie, stuf, noi ne ocupam cu pictatul şi cu şparlitul „mosoricei” – aţa de cusut. Acea bucurie gâlgâitoare, la vederea înălţării zmeului – proiecţia visului nostru, era fascinantă. Nu am mai retrăit-o de atunci.

            Suntem niste „maguste imperfecte” păcălind realitatea, bufonii propriilor iluzii…

            Simt o „oboseala gelatinoasă”….istoria e un palimpsest…învingătorii au întotdeauna dreptate, infrînţii sunt întotdeauna vinovaţi. Cine re-scrie istoria? În anii 90, istoria care ni se preda în şcoală, constat acum, se soldează cu urmări la fel de păguboase. Istoricii, în încercarea lor exagerată de a  reconstitui adevărul, nu au făcut decât să cadă în cealălaltă extremă – a idealizării, a fetişizării continue, a mistificării până la urmă, peste tot interpretări maniheiste, dicursuri panegirice, pavoazate cu false afirmaţii şi gongorisme ineficace. După ei,  poporul român era viteaz, curajos, puternic, incoruptibil, şi doar rareori se năştea câte un tradător care în cele din urmă era prins şi aspru pedepsit pentru nelegiuirea înfăptuită. Ba am apărat poarta creştinătăţii, ba i-am zdrobit pe turci pe unde i-am apucat, ciudat doar că turcestile cronici ori nu înregistrează deloc aceste „evenimete” ori nu le acordă vreo semnificaţie deosebită. Poate că ar trebui să ne reevaluăm istoria şi din prisma „duşmanilor seculari”…

 

„Ne întâlnim în locul unde nu există întuneric…”

 

Jurnal postelectoral

             Am avut parte de o campanie electorala zgomotoasa, tumultoasa, mustind de promisiuni, de amenintari si vorbe grele, aruncate cu o usurinta pur romaneasca. Un exemplu de cum nu trebuie sa fie o campanie electorala ! Totusi, incrancenarea taberelor participante, jocul de-a exit poll-ul, participarea masiva la vot (spun unii – 58%) confera acestor alegeri o anumita unicitate. Personal, eram aproape sigur ca Traian Basescu va pierde, nu am pus mare pret pe sondajul INSOMAR-ului, 8% in favoarea lui Geoana era, parca, prea mult, dar un 52% la 48% tot as fi crezut. N-a fost sa fie !

          Dezbaterea finala, dintre cei doi candidati, am ascultat-o la radio, fiind lipsit de imaginea « spectacolului », l-am dat castigator la limita pe T.Basescu. Dupa ce am privit acel « fight club » pe un portal de stiri, senzatia ca Base l-a invins clar s-a accentuat, prestatia lui Geoana a fost jenanta, ca a unui elev silitor prins cu lectiile neinvatate, zapacit, slab, fals, incercand sa  ascunda  aceste neajunsuri sub masca diplomatiei politice si a marei reconcilieri nationale. Nu i-a reusit, avand aproape toata presa de partea sa  – TVR, Realitatea, Antena3. Romanul, vazandu-l pe T.Basescu ba la OTV, ba la Etno, ba la B1, se intreba cum de presedintele tarii a ajuns sa fie marginalizat intr-un asemenea hal, parea o victima sigura. Linsajul mediatic, « monstruoasa coalitie », toate impotriva unui singur om, nu l-au putut infrange. De ce ? Pentru ca, in ochii electoratului, Traian Basescu a aparut in postura unei victime, a unui marginalizat si a unui haituit, impotriva caruia trag toti politicienii din dreapta cea mai liberala pana’n stanga cea mai sociala.

         Am urmarit cu atentie articolele lui CTP, A.Plesu, I.Cristoiu, in special cel din urma il dadea sigur perdant pe Basescu, invocand exemplul – I.C.Voda, ca dupa alegeri sa se lanseze in explicatii si paralele minutioase, menite sa justifice aceasta surprinzatoare victorie. Cineva spunea ca aceasta campanie electorala poate fi rezumata la topaiala de trei secunde a lui Mircea Geoana. Dansul stia rezultatele exit poll-ului, de ce s-a bucurat atat de sincer-nevinovat ? a multumit tuturor, ca un castigator la gala premiilor Grammy, l-a felicitat pe Crin, spunandu-i ca este in primul rand victoria sa (acum sa intelegem ca e in primul rand infranagerea lui Crin) a invocat divinitatea, si-a pupat copilul, sotia scapa o lacrima prezidentiabila, in timp ce Becali, ca un arhanghel dezaripat, si-o stergea, suvoaie de flori curgeau inspre cei ce au eludat infima diferenta a sondajelor, ticluite tot de ei…

         M-am culcat  usor  dezamagit, dezabuzat de implacabila realitate,  cu un incapatanat regret ca Base si-a luat-o, la mustata, acum imi doream ca sondajul Insomar-ului (cel cu o saptamana inainte) sa fi fost unul real. Macar sa pierzi clar, ca sa nu-ti para rau ! Dimineata, a doua zi, imi suna telefonul, Mihai (liberal convins, a votat cu Base pe la 19.30, numai sa nu iasa comunistii lui Iliescu) imi spune cu o vadita emotie in glas – a castigat Basescu ! Mai sa fie ! M-am culcat cu un presedinte si ma trezesc cu altul ! Ca apoi sa aflu ca diaspora a puncat decisiv, ca basarabenii au votat in proportie de 95% cu Basescu si ca PSD-ul contesta alegerile, adicatelea s-a produs o incomensurabila frauda electorala.

         CTP scrie bine, transant, aproape « chirurgical », a mers si dansul la vot ca tot romanul, am dedus pentru cine si-a dat votul. In ultimul sau articol, de dinaintea alegerilor, recunoaste victoria lui Base din lupta televizata, dar parca are o simpatie ascunsa, o compasiune taraganata fata de sacrificatul Geoana. Fraza de final il tradeaza pe CTP –«  ori esti om, ori o hiena …(referire clara la Base) . Eu merg la vot ! » A.Plesu explica si dansul (postelectoral) de ce l-a ales pe « marinar ». In esenta – prefera un om cu o inteligenta vie, decat o marioneta politic-trucata. M.Cartarescu si H.R. Patapievici isi justifica alegerile facute, apeland cam la aceeasi argumentatie.

         Citeam pe un forum : « Nu voiam sa merg la vot, m-am saturat de Base, dar voi, Realitatea, Antena3 – Gadea, Stan, Ciutacu, Ciuvica,  voi m-ati convins sa o fac, sa-mi iau buletinul si la, aproape, 20.00, sa intru in cabina de vot si sa ard o stampila fierbinte pe sigla PD-L-ului ! »

         Ciutacu face si afirmatii mai belicoase : « sa mai aud pe unul ca imi vorbeste de romanii de la Chisinau, ca il scuip ! »

        Fiind basarabean, incerc aici o explicitare a votului basarabean, din ce considerente basarabenii si-au reconfirmat presedintele :

                          1. Primul presedinte roman care nu s-a sfiit sa-i numeasca deschis « romani » pe locuitorii R.Moldova. (va amintiti – cele 3-4 milioane de romani)

                        2. In mandatul dansului a fost deblocat procesul de acordare a cetateniei romane si chiar a inceput sa functioneze bine.

                         3. Aditudinea presedintelui Romaniei, de dupa 7 aprilie.

                          4. Impactul declaratiilor pe parcursul celor 5 ani de mandat, cu privire la romanii basarabeni (nu e vorba de populism ieftin sau de o derizorie propaganda ideologica).

                          5. Interesul acordat studentilor basarabeni veniti la facultatile din Romania.

          O intamplare semnificativa : Eram stransi acasa, 2006, sfarsit de decembrie, ca de obicei ciocneam simbolic un pahar de sampanie cu o ora mai devreme, odata cu rusii, dupa care asteptam ora 12 pe TVR1. Iese Basescu pe scena, se bucura inca de o simpatie consistenta, isi incepe discursul, iar noi asteptam, intreaga familie, oare de noi, basarabenii, va zice ceva ? A multumit tuturor romanilor, a facut urari care mai de care si deodata si-a adus aminte…parca uitase ceva…da, de romanii basarabeni, de cele 4 milioane de dincolo, care tot vor in UE, care tot vor acasa…Am rasuflat toti odata usurati, incordarea ne-a parasit, o usoara tristete ne-a invaluit inaltul fruntilor, noi mai avem de asteptat…dar UE e la Prut, in care, daca vreau, ma si pot scalda…De asta l-am votat pe Basescu, ne-a redat speranta…sau cel putin ne mintim cu aceasta idee…

            Traian Basescu a reusit sa convinga o parte insemnata a votantilor ca el est presedinte jucator si nu un presedinte jucarie. V-a placut azi noapte la Vantu ? intrebarea care i-a provocat un KO tehnic lui Geoana – o sursa inepuizabila de de glume – seara presedinte, dimineata prostanac !, gluma din 2 cuvinte – Geoana, presedinte ! Se zvoneste ca nu mai exista bancuri cu Bula…

            Si acum sensurile unui cuvant (mogul), atat de utilizat in ultima vreme…

1. persoana care face parte din dinastia mongola care a cucerit India in sec. XVI-lea.

2. (fig). persoana importanta, in industrie, finante, presa, cu puteri discretionare; magnat.

            Draga cetitoriule, am scrisu si io asa cum am crezutu de cuviinta, cum s-au intamplatu faptele in memlechetul nostru…

p.s intre timp Base a si inceput sa ma dezamageasca, degeaba s-a mai pocait «  unii mi-ati dat incredere, altii mi-ati dat o lectie »…

Scris de Fratica 1

 Un text scris de FRATICA, l-am citit, mi-a placut, de o inocenta adolescentina, parca m-as fi delectat cu un fragment din Ilf si Petrov…

   Pe V l-am cunoscut acum vreo trei ani, pe atunci eram clasa a X-a, iar el  anul trei la Colegiul Teologic.Pană atunci nu credeam că pot exista oameni cu un asemenea farmec; pe el îl reprezenta întru totul dictonul  ,, timp de cinci minute te ajută farmecul,dar mai departe ar fi bine să ştii ceva”, însă culmea, el mai şi ştia ceva.

  De la început m-a frapat profilul său; seminarist în an superior, căruia ,,muzele” şi ,,licoarea bahica” nu păreau a-i fi deloc străine. Însa pe lângă această nebunie frumoasă, mai avea ceva, ceva ce multora le lipseşte, ceva greu de definit, probabil bunul simţ sau genul acesta de valori, ce în ochii noştri nu mai sunt ,,cool”, ,,funny”.

  Prima noastră întalnire a avut un caracter comic.Totul s-a redus la o cutie de bomboane.El, ,,fin negociator”, era dispus să mă ajute să găsesc un loc in cămin, aproape dezinteresat, aşa ca între colegi, doar  pentru o cutie de bomboane. Nici eu nu sunt chiar un novice, adulmec de la o poştă când cineva încearcă sa mă ,,ajute”.Până la urmă totul s-a rezolvat bine pentru amândoi; am obţinut locul în cămin, iar el tot respectul meu, bineînţeles fără bomboane.

 Viaţa de cămin m-a ajutat să îl cunosc mai bine…De aici începe adevărata  poveste… Cu el  m-am pornit la şcoală şi am ajuns la mare…De la el am învăţat cele mai complícate, cât şi cele mai simple lucruri. El m-a învăţat că important nu e ce găteşti, ci cum găteşti. El m-a învăţat că şi atunci când nu eşti foarte bun într-un domeniu trebuie sa faci acel ceva cu plăcere şi dezinvoltură şi ceilalţi te vor respecta pentru aceasta.

  În dimineaţa zilei în care trebuia să se prezinte la poliţie, având citaţie, el nu a făcut decât să se trezească,să caşte, să zică simplu şi inofensiv: ,,dacă le trebuieşte, o să mă găsească ei” şi să se culce înapoi.

  Încă din iarnă a inceput să ,,turuie” că lui îi va pica la examenul de BAC,  la română oral, subiectul – Alexandru Lăpuşneanu. A fost singurul subiect pe care l-a învăţat şi nici măcar pe acesta nu-l ştia bine, dar intuiţia nu l-a trădat.

  Uneori îl credeam fraier când vedeam că pentru a stinge lumina nu folosea întrerupătorul, ci un papuc sau când ,,încurca” licoarea bahică cu apa. Însă  în momentul în care, fiind imobilizat pe un pat de spital, am aflat că a dat buzna într-o bancă şi practic a forţat un funcţionar să expedieze un fax, am realizat că am avut alături un prieten adevărat ,nebunatic, dar de o nebunie frumoasă. Mă gândesc că dacă am avea cu toţii un pic din ,,nebunia” lui, din dragostea lui de a trăi clipa, cu siguranţă am fi mult  mai fericiţi.

  Ne mai întâlnim şi astăzi, ne întâlnim rar, eu am 20 de ani,el 22, dar totul este la fel… continuă să mă înveţe un singur lucru…

Good bye, Lenin

Imi place sa privesc filme bune, avand continut, imagini si cuvinte, care sa te trezeasca din lancezeala si din pagubosul confort cotidian. De cele mai multe ori gandim schematic, maniheist, nu e de condamnat, aceste simplificari ne asigura, deseori, un ritm de viata mai alert, dar, in acelasi timp, nu mai suntem atenti la nuante, la detalii. Cateodata, exact acolo stau « gavozdite » marile raspunsuri…

Daca cineva m-ar intreba : Ce film recomanzi unui individ care tocmai ce a dus la capat « Ultimii eretici ai imperiului » ? Replica mea ar fi categorica – Good bye, Lenin, ma gandesc ca traducerea in romana ar fi inutila, dar totusi suna atat de tandru-nostalgic – Adio, Lenin ! Niciodata nu ne vom mai intalni, cel putin sub forma mariajului nostru de sfarsit de mileniu doi. Am privit acest film cu o emotie bine cantarita ; coloana sonora, apartinand lui Yann Tiersen, m-a fermecat ; atunci cand un film, o carte, o melodie, ma fac sa tresar, sa fiu « atacat » de furnicaturi moleculare, inseamna ca simturile mele culturale s-au lasat cucerite.

« Good bye, Lenin » e un film bine masurat, croit inteligent, nimic nu e de umplutura, are atatea episoade care, singure, rupte din ansamblul filmului (suportul imaginii), decodifica realitatile lumii vechi si cele ale lumii noi. E un film trist. Am citit o cronica a acestui film in « Contrafort », o traducere din germana de Olga Coretchi, ce m-a surprins este faptul ca s-a pus accentul pe relatia mama-fiu. Aceasta relatie o percep doar ca un ingenios pretext cinematografic, bineinteles ca asistam la o drama familiala, utilizat magistral in a aseza sub ochii privitorului imaginile unei lumi decrepite, impostura comunismului, caderea lumii vechi, dezamagirile si regretele varstnicilor, cinismul capitalismului. « Good bye, Lenin » e un film in film, incercarea fiului de a reconstitui lumea veche, ca intr-un joc de puzzle, prin decor, vestimentatie, produse alimentare (deja inexistente), cantece propagandiste interpretate de elevi deghizati, de a mima o realitate disparuta, fac din acest film o bijuterie cinematografica. Nu intamplator prima noapte de dragoste intre Alex (Daniel Bruhl) si Lara (Chulpan Khamatova) se consuma intr-un apartament « parasit », ce pastreaza intacte urmele trecutului.

S-ar parea ca relatia mama-fiu e in prim plan si restul actiunilor/imaginilor asigura fundalul filmului. Dar fara acest fundal, care genereaza drama familiei despartite (a Berlinului, a Germaniei, a intregii Europe), care este resortul si sprijinul desfasurarii actiunii, povestea ar fi fost una comuna. Inceputul filmului “traduce” cu un deosibit rafinament discrepanta dintre discursul official/glorios si practica cotidiana a instrumentelor acestuia. Un copil adulandu-si idolul – primul german ce va zbura in spatiu, martor al imaginei de pe sticla si al retoricei propagandiste, fascinat de ceea ce vede, e bruscat auditiv de interpelarea celor doi agenti ai securitatii, hotarati sa sustraga mamei o informatie – cauza, mobilul plecarii tatalui in vest. Marele idol-cosmonaut ajunge in lumea noua taximetrist, cei in etate sunt cuprinsi de regrete, somerii plang dupa stabilitatea locului de munca, banii si-au pierdut valoarea chiar daca « acestia au fost timp de 40 de ani banii nostri ».

Secventa in care mama, hotarata sa reinvete a merge, intalneste, in strada, monumentul lui Lenin, agatat de un elicopter si, parca, salutand increzator cu mana, e de un comic excesiv- atroce, de un dramatism necrutator. Ineluctabilul s-a produs. Mama isi va asuma un rol, va urmari pana unde poate merge imaginatia fiului sau. Duium de visuri imprastiate. « suntem asternuturi nuptiale pentru marile nunti ale pulberii – Stanislaw Lem » sau « iubesti ceea ce poti pierde… Pe tine insuti, o femeie, tara ta… Nu poti ajunge sa iubesti pamantul… omenirea. Desi suntem atat de putini… cateva miliarde… »

Filmul m-a ajutat sa inteleg mai bine cartea lui V.Ernu, intr- adevar, o forma de propaganda a inlocuit-o pe alta. Aminiti-va acele bannere rosii-uriase, imbracand inaltul cladirilor – 40 de ani RDG- si ce vede muribunda mama prin cadrul ferestrei, – acelasi banner rosu-urias, desfasurandu-se lent-glamuros pe exteriorul blocului-turn, avand inscriptionat – Coca-Cola….

« -Cum a fost acolo, sus ?

-Acolo ?

-A …acolo sus…

- A fost minunat, dar foarte departe de casa… »

« Tara aceasta, pe care mama a parasit-o, este tara in care a crezut si unde am tinut-o in viata pana in ultima clipa. O tara care n-a existat in realitate. O tara care, in memoria mea, ma va lega mereu de mama. »

Ultimii eretici ai imperiului

 Am citit “Ultimii eretici ai imperiului”, as fi citit-o oricum, dar lansarea cartii, sau ceea ce s-a vrut a fi lansarea in sine,  a grabit curiozitatea. Nu vreau sa cred ca am cazut in capcana intinsa, cu multa abilitate, de un anticapitalist convins – V. Ernu, dar se pare ca autorul in cauza detine si manuieste excelent acest tip de strategii manageriale ; apeleaza exact  la mijloacele pe care «personajele » dansului le critica si pe care le considera ca fiind perfide si perverse. Despre lansare s-a vorbit mult pe blogul Dl. V. Garnet (Contrafort), fiecare cu argumenatia sa, m-au bucurat atitudinile contrafortistilor V. Garnet si V. Ciobanu – demne, alese, cu mult tact, echilibrate, logice si ,desigur, intelepte. Nu sunt nici stalinisti in gandire, asa cum ii catalogheaza curajos V. Ernu, si bineinteles, Contrafortul nu se aseamana deloc cu Literatura si Arta. Pe contrafortisti i-am inteles, nu le pot tagadui mecanismul functionarii logicii – cum sa vii la o lansare unde va fi invitat Mark Tkaciuk (« eminenta cenusie », « creierul din umbra » – sunt de acord ca avem parte de niste expresii cliseizate), dar totusi, acest personaj exista, a jubilat 8 ani ca un bufon pe sub poalele tatucului Voronin, cantand imnuri si ode partidului comunist, afisandu-si nestingherit romanofobia, responsabil intr-o mare masura pentru evenimentele din 7-8 aprilie. Tkaciuk exista, nu pot imbratisa ideea opusa. Ceea ce isi propune Ernu este ori un act curajos de nebunesc ori o nebunie curata.

Lanseaza umatorul deziderat : sa-l delegitimeze, sa-l desconspire, sa deconstruiasca mitul « tkaciukian ». Problema mea e alta – daca pe contrafortisti ii inteleg, incerc sa absorb semnificatia gestului comis de V. Ernu, sa-i patrund sensul si in concluzie, am citit cartea.  Nu stiu daca fac parte din categoria cititorilor pe care V. Ernu  i-a imaginat, pe care si-i doreste.

Dupa “Nascut in URSS”, stiam ca urmează o alta carte, daca prima a contrariat, a provocat spasme unora, “Ultimii eretici..” va zgandari orgoliul, preceptele si convingerile eventualilor cititori intr-o masura mai mare si cu o intensitate sporita; pe mine m-a deconcertat usor, mi-a degringolat unele idei…

Lansarea cartii si carte in sine – ca obiect estetic, generator de arta literara – sunt fenomene total diferite. Fiind inca un cititor de nivelul intai, voi trasa aici ideile, impresiile, convingerile, pe care lectura acestui tip de scriitura mi le-a ingaduit. V. Ernu nu se mai raporteaza la trecut cu ura, are certitudinea ca lumea din care a iesit nu a fost nici atat de buna pe cat si-au imaginat-o unii, nici atat de rea pe cat au tot tinut sa sugereze altii. E dreptul dansului, pentru ca aprins anii 70’,80’, ani mult mai buni si mult mai prosperi decat anii 50’, deci de o relativa stabilitate si liniste sociala. Dar eu, nascut  tot in URSS,  in  ’84, nu am nici un regret esential fata de lumea veche, fata de fosta uniune, chiar daca amintirile mele incep de la 2 ani, paseam deja in pasi cadentati prin perestroika. Imi aduc aminte, vag, doar de acele frumoase parade din 9 mai, de uniforme si de cravata rosie, pe care eu unul nu am mai apucat s-o port vreodata. Pentru mine URSS mai inseamna : competii sportive, veterani stand pe doua randuri in fata monumentului si apoi primind flori de liliac, lalele si narcise din manile elevilor mai mici, « discursul » primarului, acelasi pe care il recitea an de an, medaliile din piepturile de fier ale participantilor la razboi….si inca ceva… parca mama  -  mai tanara si mai frumoasa… Destramarea URSS echivaleaza cu inceputul copilarii mele. Oricat de grea si nenorocita ne-ar fi viata, despre copilarie, tinerete si, in general, trecut, ne vom aduce aminte cu nostalgie, pentru ca a fost unica noastra viata, singura care ne-a fost harazita, si ca oricarui om sanatos la cap, intreg la minte,  trecutul ne va provoca regrete, nostalgii, poate usoare remuscari si dorinta de « a da timpul inapoi ». Voiam sa scriu despre carte, dar constat ca scriu despre mine… Si uite asa, pe neprins de veste, din perestroika am intrat direct, fara ascunzisuri, chiar in « mahmureala » anilor ’90, dar pe mine nu ma deranja, adica nu imi producea nici un « inconvenient », chiar mi se parea teribil de amuzant. Anii ’90 au fost cei mai LUMINOSI (in pofida faptului ca eram deconectati continuu de la energia electrica), cei mai plini de (fals) avant identitar, saturati de sperante si iluzii (inutile). Ce a fost perestroika pentru cei mai in varsta,  a insemnat mahmureala/tranzitia pentru generatia mea. Fiecare cu propria perioada fetis !

            « Ultimii eretici ai imperiului.. » m-a sedus, m-a contrariat, m-a pus pe ganduri, m-a facut sa-mi pun intrebari si mi-a trezit predispozitia pentru reflectie. Avem parte de un roman epistolar. V.A, alter ego lui V. Ernu, primeste o scrisoare de la A.I (numit Marele Instigator, a incercat un atentat terorist impotriva lui Stalin), in care este instiintat de starea grava a sanatatii si rugat sa-si grabeasca vizita la Moscova, in marea capitala a imperiului. Calatoria reprezinta recitirea corespondentei dintre cei doi, cartea in sine. Ajuns la Moscova, e prea tarziu, A.I. decedase intre timp, V.A primeste un pachet continand aceasta corespondenta.

            Cine-i A.I ? Cine-i V.A ? “Nici autorul nu mai e sigur ca stie”. Nota de final a autorului dezleaga intrucatva misterul acestei carti, ofera o grila de lectura : « Cel ce semneaza acest volum se face vinovat de faptul ca-si abuzeaza eroii pentru a scapa  probabil de propriile obsesii. Se pare ca genul epistolar este o forma de terapie foarte eficienta in vremuri de tranzitie si de mare inflatie. » Scriitura capata o functie reparatorie, recuperatorie, compensatorie, unge ranile unui eretic/exilat care nu va mai urca niciodata in trenul spre URSS, din simplul motiv ca aceasta tara nu mai exista. Prin arta scapam de obsesii, de fantasme, se produce o diluare a starii de razvratire si nemultumire, are loc transferul din zona eului intim, emotional, in sfera eului artistic. Postmodernitatea textului este revelatorie, V. Ernu amesteca stilurile, tonurile si tonalitatile, trece cu lejeritate de la o tema la alta, de la un subiect grav la unul aparent neimportant, textul e un produs reusit  – ironie, elemente ludice, caricaturale, seriozitate asumata direct, nostalgie – dar pana la urma am convingerea ca aceasta scriere ascunde mult tragism. V.Ernu e mult mai tragic decat vrea sa para. Glumele, butadele, ironiile sfichiuitoare, vorbele de duh – asezate peste subiecte majore ca antisemitismul, comunismul sovietic, gulag-uri, foamete, nu vin decat sa-l confirme in aceasta postura, sa vorbesti despre trecut razand si sa strigi sus si tare ca viata unui om nu incape tradusa in nici un sistem, oricat de performant ar fi in incercarea de a ne construi fericirea. Cartea rescrie istoria de prisma ereticului, cel ce se opune flagrant credintei/dogmei impuse oficial, din unghiul de vedere al celui obsedat de libertatea umana. Se discuta despre spatiul concentrationar, despre lagare si gulag-uri. V. Ernu recunoaste violenta, teroarea, monstruozitatea acestor masinarii de ucis, dar ezita sa plaseze semnul egalitatii intre fascism si comunism, considerand aceasta egalitate – o mare eroare. Argumentul dansului e urmatorul – lagarul nazist extermina, lagarul sovietic reeduca. Doar o interpretare teroretica/filosofica justifica o asemenea concluzie. Sunt de acord ca e o mare eroare sa se puna semnul egalitatii intre cele doua sisteme si masinariile lor de exterminare, numai ca in sens invers, comunismul a fost mult mai pervers, a stiut sa ingroape in gerul si ghiata Siberiei mult mai subtil milioanele de victime, a uniformizat memoria, a sters urmele de sange cu o nevinovatie imaculata. Fascismul e mult mai usor de condamnat, se incadreaza mai coerent in categoria raului, comunismul a provocat mai multe pierderi umane si mai multa suferinta, refuza sa si le asume, intarzie orice forma de pocainta,  dar s-a priceput sa simuleze binefacerea, sa mimeze scopul sau profund uman, social.

            Ce-i de facut ? Faimoasa intrebare….

Unul din meritele cartii este ca ataca gandirea cliseizata, duce o ofensiva impotriva preceptelor, a schematismului de interpretare evenimential, a suficientei de intelegere, rastoarna logica colectiva si dezbraca retorica oficiala. Nu ii dau dreptate intotdeauna autorului, dar acest tip de rationament este mult mai sanatos, mai eficient, functioneaza prolific contra parazitarii capacitatii de gandire. Cred ca ar fi mai corect sa folosesc de acum incolo sintagma – convingerile personajelor V.I si A.I – ca sa nu produc confuzia autor – narator- personaj.  Nu ne ramane decat sa banuim cine se ascunde in spatele personajelor, cine le-a pus vorbele in gura si cine se confunda pana la absolutizare cu aceste doua voci narative.

            Asa cum am spus, cartea reinterpreteza istoria : astfel politrukului de ieri i se opune managerul de azi; rolul speculantului poate fi mai important decat cel al disidentului; Ceausescu nu a existat – a fost doar o proiectie a poporului sau;  disidentii oricat de potrivnici au fost sistemului din care au fost expulzati, au asigurat comunicarea, l-au legitimat; tragedia cea mai mare a comunismului romanesc este retragerea trupelor sovietice (sunt de acord, nu mi-a trecut niciodata prin cap asa ceva); libertatea e aproape imposibila in ziua de azi, cu cat creste siguranta, cu atat scade libertea (ca intr-o puscarie); stalinismul – ultima epoca de aur a crestinismului; cum sa ne raportam la cadavrul nr.1 Lenin; banca – biserica capitalismului; timpul comunist vs timpul capitalist. Sunt teme de reflectie…

Cartea poseda o dimensiune intertextuala exceptionala, citeste, (rescrie si reinterpreteaza) o serie de evenimente ce au marcat destinul istoriei, le readuce pe albul paginei, trimite la alte scrieri – Bulgakov, Platonov, Soljenitin, Bukovski, Salamov, Saharov, exista chiar si o trimitere la Borges (apogeul literaturii universale),  sunt pusi in discutie o serie de filosofi – Kant, Nietzsche, Decartes, chiar si teoria fundamentala a lui Freud e luata la tinta. Este evidenta latura paratextuala – fiecare capitol este precedat de un rezumat, interesul lectorului trebuia cumva trezit si mentinut !

            M-a bucurat lectura acestei carti – rezumat al ideilor inverse. Nu stiu de ce bagajul meu literar a situat-o in proximitatea « Enciclopediei Zmeilor », acolo nu avem parte nici de comunism sau alte sisteme totalitare, ci de niste povesti rasturnate…Pana la urma autorul este un insolit Ostap Bender, un erou al timpurilor noastre….

O zi din viata lui Ivan Denisovici…

O zi din viata lui Ivan Denisovici, una singura, doar una, acolo in indepartata si inghetata Siberie, unde Totul este stabilit prin « decret », chiar impotriva legilor naturii, acolo unde oamenii au pictate, pe pufoaice, numere, unul mai mult, unul mai putin, ce mai conteaza pentru avalansa istoriei…acolo unde luna este numita soare lupesc. O zi din viata lui Ivan Denisovici, una din cele trei mii sase sute cincizeci si trei…Zilele se aseamana unele cu altele, o stim, sunt aproape identice in cazul oamenilor liberi, dar oare cum si le-or petrece deportatii, « zecii », intemnitatii, oare zilele lor se mai deosebesc prin ceva, poate ca da…poate ca nu…

Comunismul – cea mai mare impostura a lumii – s-a priceput atat de bine sa condamne la moarte, sa vicieze natura umana si sa-si mascheze ororile cu o interminabila tandrete…

Se tot reitereaza ideea ca Soljenitin, cel mai cunoscut disident dupa Saharov si Bukovski, a deschis ochii Occidentului asupra adevaratei fatete a comunismului sovietic, a realizat acest deziderat cu ajutorul artei scrisului, e dificil de trasat granita intre literatura si document, intrucat autorul anunta ca toate faptele si toate numele sunt reale, Opera dansului nu e una de fictiune, dar le ce ne-ar servi fictiunea cand milioane de oameni si-au gasit sfarsitul in gulag-uri intr-un mod inuman, absurd…..la gramada se moare mai usor…saracii…

O zi, una singura, cat o viata de om, daca intreaga noastra existenta e un summum al acestor multe zile, atunci o zi, una singura, e o viata redusa, o mostra existentiala microscopica cuprinzand toate datele necesare unei radiografii sincere si corecte. Cu ce ochi citim aceasta carte, e atat de aproape de teatrul absurdului si imbibata pana la satietate de momente tragi – comice, tragicul si comicul merg mana in mana, sunt prea mici diferentele dintre continuturile ce acopera acesti doi termeni, atata inutilitate… sa fii scos la munca in fiecare zi, iar prin munca ta nu faci altceva decat sa-ti construiesti propria inchisoare, sa-ti ingradesti, la propriu, cu sarma ghimpata, liberatea… si totusi, munca era singura solutie. Cartea ofera cititorului reteta supravietuirii intr-un lagar, ce sa faci, ce sa nu faci si de ce sa te feresti, te sfatuieste sa eviti carcera, echivalentul trimiterii sigure pe lumea cealalalta. O zi acolo e ca un ritual « sfant », interpretat de niste condamnati, caci si cei ce in aparenta ar fi favorizati, paznici, sefi de echipa, reprezentanti ai administratiei gulagului, pana la urma tot victime sunt, prizonieri ai unui sistem ce i-a asezat cot la cot, alaturi de indezirabilii « zeci », in neprimitoarea Siberie, care isi cere cu nemiloasa insistenta ofranda…

Ce facem cu memoria ? Cineva spunea ca Memoria este este cel mai nesigur, caduc, suport pe care pot fi inregistrate evenimentele istoriei. Dupa cel de-al doilea razboi s-a ajuns la o uniformizare a memoriei.

In aceasta scriere am descoperit cateva detalii ce mi-au trezit un interes deosebit si o admiratie sincera pentru curajul lui Soljenitin. La un moment dat, in desfasurarea firului narativ, apare si un moldovean, un personaj anonim, dar indiciul etniei este revelatoriu pentru ca Soljenitin, desi rus, nu se sfieste sa puna semnul egalitatii intre moldovean si roman, cateva fraze : »lipseste moldoveanul, unu’ maruntel, negricios. Care moldovean ? Nu cumva ala de-a fost spion roman, spion adevarat » ? (pag.109)…..sau … « Moldoveanul s-a clatinat si s-a retras si, in aceeasi clipa un maghiar tot din echipa 32 a sarit si i-a tras un picior in fund…(Maghiarii in general nu-i prea au la inima pe romani) (pag.111) »

Si acum cateva fraze la care va invit sa reflectati….

« Viata unui om poate fi rasucita in ce directie vrei… » p.114

« La ceasul acestei numaratori de seara, detinutul intra pe poarta lagarului – dupa o zi de smotru – batut de vant, rebegit, infometat. Blidul cu ciorba de varza fierbinte e pentru el acum ca ploaia pe vreme de seceta. O soarbe dintr-o suflare. Acest blid e pentru el acum mai scump decat liberatatea, mai scump decat viata trecuta si viitoare.. » p.122-123

« Despre batranul asta auzise Suhov ca de ani si ani zace prin temnite si lagare, ca in nici o amnistie n-a intrat, iar indata ce ispravea un termen de 10 ani, ii prelungeau cu altii 10. Prinse a-l cerceta mai de-aproape. Dintre toate spinarile garbovite din lagar, a lui se deosebea prin cat era de dreapta…. » p.138

« Din toate lucrurile pamantesti si trecatoate, Dumnezeu ne-a invatat sa ne rugam numai pentru painea cea de toate zilele : « painea noastra cea de toate zilele da-ne-o noua astazi.. » p.158

« Suhov adoarme, pe deplin multumit. Astazi a avut o zi cu multe noroace : nu l-a trimis la carcera, echipa a scapat de Sotgorodok, la pranz a ciupit o portie de casa in plus, seful de echipa a adus-o bine din condei cu normele, de zidit a zidit cu spor, panza de ferestrau nu i-au gasit-o la perchezitie, a dobandit cate ceva de la Cezar, si-a cumparat tututn. Si n-a cazut bolnav la pat, a scapat. A trecut o zi fara necazuri, aproape fericita. Asemenea zile in termenii lui de condamnare, de la cap la coada, erau trei mii sase sute cincizeci si trei. Trei zile mai mult din cauza anilor besecti. » p.160

Acum ascult « Adagio », piesa lui Barber, trista, melodioasa, lenta, plina, de necuprins, ca o Siberie infinita, tacuta, contemplandu-si mortii si mangaindu-le linistea somnului…ca o Siberie fantasmagorica, zambind tandru-ironic la scancetele omenirii…milioane de umbre fara trecut si fara viitor…ca o Siberie lacoma inghitind cu o bulimie innascuta vietile lor… si ale noastre…ale tuturor…si totusi unii au supravietuit, au infruntat, cu rabdarare sisifica, moartea si au scris o carte… una ca aceasta pe care am citit-o …O Zi din viata lui Ivan Denisovici…

Ce sa fac…imi place valsul!

Eugen Doga este al nostru, al tuturor, al romanilor, al rusilor, al ucrainenilor si al celor ce indragesc si sunt fascinati de muzica! Am privit “Gingasa si Tandra mea Fiara”. Incantator! Imi este dor de iernile “rusesti”, cu zapada din abundenta, ce ne starpeste orice urma de gelozie, de rautatea telurica si ne coboara-inalta in linistea plinatatii spirituale (nu o liniste a nimicului, vorba poetului V.G).